În perioada verii avem adesea studenți de la Asistență Medicală sau Ergoterapie care, pentru o perioadă scurtă de vreme, vin să lucreze în diversele departamente ale psihiatriei.
Spre surprinderea mea, astăzi am reușit să mă conectez cu domnișoara tăcută care își încheie sezonul de lucru la noi. Nu mi-am dat seama cum sau ce anume a determinat-o să-și deschidă inima, și i-am ascultat povestea cu privire la părinții ei care suferă de tulburări psihice: schizofrenie, respectiv borderline. Fiind singură la părinți, a preluat rolul de “salvator” încă din copilărie, iar la 18 ani a decis că e timpul să se detașeze de contextul familial împovărător și să investească în ea. Așa a ales facultatea de Asistență Medicală cu specializare în Psihiatrie. Dar asta nu a scăpat-o de imaginea ce o au părinții despre ea: “salvarea lor, fata care le știe pe toate si poate orice, fată puternică”.
M-a îndurerat povestea ei, întregul “bagaj” pe care îl căra cu ea și care rareori era arătat altora.
“Puterea mi-o găsesc în visele mele și în dorința de a ajuta cumva pe cei bolnavi psihic. Pentru că nu pot fi alături de părinții mei. Acolo e prea multă durere. Și uneori nici nu știu ce îmi doresc mai mult: să rămână pentru că îi iubesc, sau să dispară pentru că e prea mare povara pentru mine”, a mărturisit privindu-mă cu ochii ei albaștri pătrunzători.
A fost mulțumitoare pentru timpul oferit și pentru discuția avută. A promis că va contacta grupul de suport pentru familii din regiunea în care locuiește . “Dar toate la timpul lor…”
Și așa zic și eu: toate la timpul lor.
La urma urmei, “toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”.
CERC de sprijin 